Jurnal de festival – Pusan (IV)

de Mihai Fulger

Pentru a prezenta speranta, a trebuit sa prezint mai intai durerea

Interviu cu Park Jung-bun, regizorul filmului The Journals of Musan , distins cu Premiul sectiunii „New Currents” si cu Premiul Criticii Internationale (Premiul FIPRESCI) la PIFF 2010. In decembrie, The Journals of Musan a primit si premiul Golden Star, pentru cel mai bun film, la Festivalul International de Film de la Marrakech (Moroc).

Regizorul inaintea interviului

Mihai Fulger: Cum l-ati cunoscut pe Jeon Seung-chul din realitate si cum a evoluat relatia dumneavoastra cu el? Ce v-a atras la povestea sa?

Park Jung-bun: Jeon Seung-chul mi-a fost prieten pe cand urmam Universitatea Yonsei, unde am absolvit departamentul de Educatie Fizica. Seung-chul tocmai scapase din Coreea de Nord si juca hochei pe gheata, era un jucator profesionist de hochei. Acolo ne-am cunoscut, la universitate. Eram colegi si am absolvit in acelasi domeniu. Timp de vreo trei ani, ne intalneam ca cei mai buni prieteni, asa ca m-am obisnuit sa aud lucruri despre cum traiesc nord-coreenii in societatea sud-coreeana. Mi s-a parut ironica situatia. Era un mediu absurd, care incepuse sa-l dea la o parte, in timp ce traia in Sud. La inceput doar ieseam cu el, nici nu ma gandeam la el ca la un personaj al unui film al meu.

MF: Cum a murit Jeon Seung-chul?

PJB: Seung-chul se lupta cu cancerul in 2008, cand am facut un scurtmetraj intitulat 125 Jeon Seung-chul. Voiam ca el sa joace personajul principal, insa el s-a imbolnavit, asa ca n-am mai putut sa-i cer asta. Am stat langa el, langa patul sau, mult timp, vazandu-i lupta cu cancerul. Seung-chul m-a rugat sa fac filmul si sa i-l arat. Asa ca am facut filmul si i l-am adus, ca sa-l vada. Din nefericire, dupa doua zile el a murit.

MF: Dumneavoastra ati fost actorul principal si in acest scurtmetraj?

PJB: Da.

MF: Asadar, scurtmetrajul asta a fost punctul de pornire pentru primul dumneavoastra lungmetraj?

PJB: Scurtmetrajul prezinta o zi din viata personajului asta, in care el incearca sa se angajeze, dar nu reuseste, deoarece codul lui numeric personal incepe cu 125. Asa ca as raspunde da la intrebare, pentru ca in lungmetraj exista o secventa in care Seung-chul incearca sa obtina slujba asta, insa toata secventa era inainte un scurtmetraj. Da, as putea spune ca scurtmetrajul a fost punctul de pornire, de la care filmul a inceput sa se extinda, astfel incat am ajuns sa prezint toate aspectele vietii cotidiene a lui Seung-chul.

MF: In ce masura ati fost fidel evenimentelor reale? Altfel spus, cat de mult este adevar si cat de mult este fictiune in The Journals of Musan?

PJB: Motivatiile si evenimentele principale care se petrec sunt adevarate, insa detaliile actiunilor personajelor si dialogurile lor ar putea sa fie fictive. De exemplu, cand marturisesti la biserica o crima, evenimentele ar putea fi adevarate, insa este o chestiune ce tine de cum exprimi asta, nu? Deci, cred ca tot ceea ce conteaza este cum exprimi detaliile, cum prezinti modul in care acesti nord-coreeni sunt dati la o parte de sud-coreeni. Toate aceste evenimente sunt adevarate, insa reactiile lor si detaliile actiunilor lor sunt rodul mintii mele.

MF: Acest eveniment anume, uciderea accidentala a unei persoane, acasa in Musan, era adevarat? Apartinea biografiei lui Jeon Seung-chul?

PJB: N-as spune ca facea parte din biografia lui. Am incercat sa prezint viata de zi cu zi a refugiatilor nord-coreeni intr-un singur personaj. Pur si simplu am incercat sa adun laolalta toate aspectele existentei lor, asa ca nu tot este in mod necesar adevarat. Acel eveniment particular nu este adevarat, el n-a ucis pe nimeni.

MF: Ati avut auditii cu alti actori pentru rolul lui Jeon Seung-chul?

PJB: Nu, nu am avut auditii pentru acest rol si nici pentru celelalte roluri, exceptandu-i pe colegul de apartament si pe fata de la biserica. Acestia doi sunt actori profesionisti, dar toti ceilalti sunt nonprofesionisti, oameni de pe strada. Motivul pentru care nu am avut nici o auditie pentru rolul lui Seung-chul este ca personajul trebuie sa fie batut foarte mult, asa ca nu-mi permiteam sa folosesc nici un actor, deoarece ar fi fost prea dur pentru el. Am mai vrut sa filmez ceva real, asa ca, legat de violenta, am vrut sa fac eu asta de la inceput.

MF: Cand ati inceput sa scrieti scenariul si cat a durat dezvoltarea sa?

PJB: L-am cunoscut pe Seung-chul in 2002, dar m-am gandit sa fac un film din povestea sa in 2004. Am inceput practic sa scriu scenariul in ianuarie 2009 si l-am terminat dupa o luna si jumatate, insa nu pot spune ca atunci am inceput, pentru ca imi luasem notite cu 4-5 ani inainte.

MF: Cat au durat productia si postproductia?

PJB: Ar trebui sa spun ca am fost asistentul de regie al lui Lee Chang-dong la filmul Poetry. In timp ce Lee Chang-dong isi scria scenariul, din ianuarie pana in mai 2009, eu am luat o pauza, mi-am terminat scenariul la mijlocul lui februarie si am filmat. Din iunie 2009 pana in iunie 2010, am lucrat cu Lee Chang-dong. Dupa ce Poetry a fost lansat in cinematografe in iunie, dupa Cannes, am avut timp, in cele din urma, sa lucrez la postproductia filmului meu. Am reusit sa inchei procesul de postproductie cu o zi inainte ca acest festival, PIFF, sa inceapa.

MF: Cum ati reusit sa obtineti banii necesari pentru productia filmului?

PJB: Cu 125 Jeon Seung-chul am obtinut cateva premii in bani la festivaluri de scurtmetraj si banii aceia m-au ajutat cu adevarat la bugetul de productie. Au fost cam un sfert din buget. Restul a fost imprumutat de la banca si am obtinut singur totul. Intregul buget de productie a fost de 80.000 de dolari, ceea ce nu e foarte mult.

MF: Asta pentru ca ati filmat in HD, nu pe pelicula?

PJB: Da, asa e.

MF: Ati incercat sa obtineti o finantare si de la Korean Film Council (KOFIC)?

PJB: Am primit niste bani de la KOFIC, insa doar pentru postproductie.

MF: Cred ca este foarte dificil pentru un regizor sa interpreteze rolul principal in propriul sau film, iar dumneavoastra apareti in mai toate scenele. Care au fost marile dificultati intampinate pe parcursul filmarilor?

PJB: Principala dificultate a fost ca nu desenasem un storyboard inainte de a filma. Filmam si jucam, in timp ce oamenii nu stiau ce fac, asa ca existau unele probleme de comunicare. Intreaga productie a avut 24 de zile de filmare si in fiecare zi se ajungea sa-mi curga sange din nas. Toti membrii echipei, vazandu-ma asa, isi spuneau: O, Dumnezeule, este atat de dureros pentru el, trebuie sa lucram si noi mai mult. Asta mi s-a parut ironic: eu suportam toate durerile, eu eram cel care suferea si asa echipa, vazandu-mi greutatile, a cooperat mai bine. Dupa aceea, toti cei din jur mi-au spus sa nu mai joc rolul principal si sa regizez in acelasi timp, fiindca e prea dificil, insa pentru urmatorul meu proiect trebuie sa fac din nou totul de unul singur, pentru ca este o poveste pe care numai eu o pot interpreta. Dar cred ca voi face asta pentru ultima data.

MF: Totusi, acum, dupa ce ati suportat toate durerile, veti primi si toate castigurile…

Regizorul primind Premiul FIPRESCI la PIFF 2010

MF: Am mai intalnit un titlu in engleza pentru filmul dumneavoastra, Out of Musan…

PJB: Da, Lee Chang-dong a creat aceste doua titluri, Out of Musan si The Journals of Musan, dar eu m-am decis ca al doilea era mai bun. Motivul pentru care el a propus aceste titluri este ca eu voiam dau lungmetrajului acelasi nume ca scurtmetrajului meu, 125 Jeon Seung-chul. Insa Lee Chang-dong mi-a spus ca filmele sunt precum copiii si, daca faci doua filme diferite, de ce le-ai numi la fel? Pur si simplu nu merge asa. Si eu i-am dat dreptate, asa ca el s-a gandit la alte titluri.

MF: Cum ati reusit atat de bine sa pastrati echilibrul intre aspectele psihologice si sociale ale motivatiei protagonistului? Pentru ca el este motivat atat psihologic, cat si social…

PJB: Cum poate ati observat, am fost influentat de regizori precum Lee Chang-dong, Fratii Dardenne si Cristian Mungiu. Cel mai important lucru la regizorii astia este ca ei sunt capabili sa spuna o poveste care-i influenteaza pe indivizi prin acei indivizi. Prezentand toate detaliile vietii cotidiene a personajelor lor, ei reusesc de fapt sa spuna ceva despre societate si despre modul in care societatea le afecteaza. Incercarea de a mentine echilibrul dintre cele doua parti a fost indatorirea mea si am vrut mereu sa fac asta prin analizarea detaliata a personajului. Urmarind toate acele detalii, am vrut sa-mi extind observatia asupra inttregii societati. Asa am incercat sa lucrez.

MF: L-ati mentionat pe Cristian Mungiu, iar eu sunt tot roman. Ati vazut si alte filme romanesti, in afara de 4 luni, 3 saptamani si 2 zile?

PJB: 4, 3, 2 a fost singurul film vazut al lui Cristian Mungiu, dar, atunci cand l-am vazut pentru prima data, am fost foarte socat, asa ca l-am revazut apoi de cateva ori si am ajuns sa ma intreb: As putea eu sa fac un asemenea film? Insa in Coreea nu sunt prea multe sanse de a vedea un film romanesc, asa ca acesta este singurul pe care il stiu.

MF: Aici, la PIFF, au fost prezentate alte trei filme romanesti …

PJB: Atunci poate ca ar fi trebuit sa le vad.

MF: De ce ati ales sa debutati cu un subiect atat de dificil precum situatia refugiatilor nord-coreeni in Coreea de Sud?

PJB: Atunci cand vine vorba de subiecte, eu cred ca nu tu iti alegi subiectul, ci subiectul insusi te alege pe tine, asa ca eu doar reactionez la asta. Prin urmare, subiectul vine la mine si eu trebuie sa-l fac. Este vorba mai degraba de o reactie decat de cautarea subiectelor si alegerea celui mai potrivit.

MF: Este situatia actuala a refugiatilor nord-coreeni la fel de dramatica pe cat ati prezentat-o in acest film? Ce ar putea fi facut, in opinia dumneavoastra, pentru a le ameliora situatia?

PJB: Principala diferenta intre nord-coreeni si sud-coreeni este ca ei nu pot alege in acelasi fel ca noi, nu au aceleasi alegeri si optiuni, pentru ca traim intr-o societate capitalista si intr-o societate capitalista cel mai important lucru este ca tu trebuie sa ai educatia si abilitatea necesare pentru a face alegerile corecte. Insa pentru refugiatii nord-coreeni nu exista suficiente sisteme de educatie sau aceste programe dureaza 2-3 luni, dupa care ei sunt pe cont propriu. Asadar, trebuie sa-i facem constienti de realitatea din Coreea de Sud. Ar trebui sa-i educam pe acesti oameni mai mult de 2-3 luni. Sud-coreenii ar trebui sa-i invete cum sa pescuiasca, mai degraba decat sa le dea ceva bani si sa-i dea afara. Cred ca ar trebui sa existe o solutie sistematica pe termen lung.

MF: Este greu sa faci filme in Coreea? V-ati produs filmul independent, cat de greu v-a fost?

PJB: Aceasta este o chestiune universala, principala problema este bugetul si cred ca, pentru filmele independente cu bugete mici, nu exista bazele finantarii si lansarii. Si acesta a fost lucrul cel mai dificil, pentru ca nu este posibil ca filmele independente sa faca profit. Aceasta se intampla probabil pentru ca, spre deosebire de Franta, unde exista o mare varietate de filme prezentate publicului, in Coreea nu sunt prea multe cai pentru ca filmele independente sa ajunga la spectatori. Aceasta poate fi principala problema: finantarea si intalnirea cu publicul.

MF: Ati absolvit si o scoala de film?

PJB: Dupa licenta in Educatie Fizica, am lucrat pentru o casa de productie si, din 2007 pana in 2009, am urmat studii postuniversitare la Universitatea Dongguk, departamentul de Film si Media Digitale. The Journals of Musan este, de fapt, filmul meu de absolvire.

MF: Atunci, cum de nu ati primit sprijin de la facultate?

PJB: Facultatea mi-a pus la dispozitie camera si echipamentul tehnic, insa nu m-a finantat.

MF: Filmul dumneavoastra a avut premiera mondiala aici, la Pusan. Cum vi s-au parut reactiile publicului?

PJB: Cand eram la proiectie, puteam simti cum reactioneaza audienta si sunt recunoscator pentru asta. Eu am incercat sa vorbesc despre speranta, insa, pentru a arata publicului ce inseamna speranta, trebuia sa arat mai intai ce inseamna durerea. Mi s-a parut cu adevarat ironic, dar, in acelasi timp, m-am simtit vinovat pentru ca a trebuit sa le prezint spectatorilor atat de multa durere. Sunt si bucuros ca filmul a fost proiectat aici si ca am avut sansa de a cunoaste publicul. As vrea sa gasesc multe alte cai de a ajunge la public.

MF: Cand va fi lansat in cinematografe The Journals of Musan?

PJB: Filmul are deja o companie de distributie, insa n-am decis inca data lansarii, pentru ca el trebuie sa fie mai intai cunoscut mai bine de catre public. Dupa alte cateva festivaluri, oamenii vor auzi de el.

MF: Spuneti-mi va rog cate ceva despre povestea urmatorului dumneavoastra film si de ce simtiti nevoia de a juca din nou.

PJB: Urmatorul meu film se numeste Alive Life si motivatia sa este ca un alt prieten foarte apropiat al meu, la fel de apropiat ca Jeon Seung-chul, s-a sinucis cu ceva timp in urma. Dupa moartea sa, am ajuns sa ma gandesc la de ce trebuie oamenii sa traiasca si cum supravietuiesc ei si alte lucruri de felul asta. Joc rolul principal pentru ca si in filmul asta exista multa violenta, incluzand atat violenta psihologica, cat si violenta fizica. Asa ca n-am putut obliga pe cineva sa faca asta in locul meu. Povestea este foarte simpla: este vorba de un tip care lucreaza intr-o fabrica si se indragosteste de o fata. Cand fata il abandoneaza, el incearca sa-si gaseasca o noua viata in Seul, insa in Seul el nu poate fi iubit, asa ca se reintoarce. Incerc sa arat publicului lupta sa pentru supravietuire si dragostea sa de viata. Simt ca spectatorii pot vedea toate astea. In esenta, nu am vrut sa impun nimanui partea intunecata a personajului. Pe de alta parte, eu sunt foarte familiarizat cu mediul si cu povestea. Filmul a fost finantat de Asian Cinema Fund aici, in Pusan, asa ca am oportunitatea de a-l face. Ar trebui sa adaug ca politistul din The Journals of Musan este tatal meu, Park Young-deok, si ca el va juca si rolul tatalui personajului meu in Alive Life.

MF: Succes! Si va multumesc pentru interviu.

Intervievat si intervievator, la petrecerea de inchidere a PIFF-ului