Fiorii locurilor bântuite din Coreea (Partea I)

de Diana Cristolţean

E în natura culturii Ţării Dimineţilor Liniştite să creadă în spirite, fantome, şamani şi ritualuri de purificare. Societate definită de Confucianism, Coreea are un concept caracteristic culturii sale referitor la condiţia umana. El e reprezentat de cuvântul „han”, care simbolizează sentimentul de tristeţe neţărmurită ca rezultat al unei nedreptăţi suferite, a neputinţei şi a unor socoteli neîncheiate.
Poporul coreean e este unul care a cunoscut pe deplin persecuţia şi pierderea identităţii, doar ca apoi să fie sfâşiat în două şi să rămână în continuare la război deschis. Aşadar, acel „han” pe care îl găsim în superstiţii, poveşti de groază şi filme horror, este mult mai adânc înrădăcinat în societatea coreeană decât pare la o primă vedere.

Joseonul a fost caracterizat de misionarul american George Heber Jones ca fiind un tărâm al duhurilor şi al demonilor. Acesta nota în 1890:
„În mentalitatea coreeană, pământul, aerul şi marea sunt populate de demoni. Ei bântuie fiecare copac umbros, fiecare râpă întunecată, fiecare izvor şi vârf de munte. Pe urcuşurile dealurilor verzi, în văile agrare liniştite, în gropile acoperite cu iarbă, pe înălţimile împădurite, lângă lac şi fluviu, lângă drum şi râu, în nord, sud, est şi vest, ei abundă. [...] Cu miile ei îl pândesc pe călător cum pleacă de acasă, fiind lângă el, în spatele lui, dansând înaintea lui, plutind deasupra lui, strigând la el din aer, pământ şi apă. [...] Fiecare casă coreeană este supusă demonilor, aici, acolo, peste tot. Ei interacţionează cu acesta în orice moment al vieţii, făcând ca bunăstarea sa să depindă de o serie continuă de ofrande, deoarece ei răzbună fiecare omitere cu severitate fără de milă, ţinându-l în frâul lor de la naştere şi până la moarte.”

Citind o descriere atât de nunanţată, e imposibil să nu priveşti cu alţi ochi atotprezenţa fantomelor şi poveştilor de groază în cultura lor populară. Acolo unde este tristeţe profundă cauzată de nedreptate sau dorinţă de răzbunare, este prezent sentimentul „han”. Unde există „han”, locul este etichetat ca fiind, colocvial vorbind, „bântuit”. Iar Coreea de Sud, ca orice ţară, are o sumedenie de astfel de locuri.
Nu le voi clasifica într-un top, întrucât este dificil de spus care primează şi care nu, fiecare poveste din spatele acestor locuri fiind aparte şi (cum e de aşteptat) necunoscută în totalitate. Au fost locuri despre care abia după multe săpături am reuşit să aflu ceva, chit că acele locuri sunt arhicunoscute ca fiind bântuite în Coreea. Acum, rămâne la latitudinea voastră să decideţi care v-a dat mai mulţi fiori.

Malurile Râului Han
Oricât de romantică pare a fi o plimbare sub clar de lună pe maginea acestui râu, în Seul există o multitudine de mituri urbane care sugerează că acest loc ar fi un leagăn al fantomelor. Han a rămas în istorie ca fiind atât un râu care i-a binecuvântat pe coreeni, cât şi unul care le-a adus dezastre şi suferinţe.
A reprezentat de-a lungul secolelor una dintre cele mai importante căi de transport de produse şi pasageri din Seul în Incheon. Doar în 1897, una dintre publicaţiile în limba engleză din Coreea menţionea că 30 de pasageri şi 2 barcagii şi-au pierdut viaţa în apele Hanului, ca şi consecinţă a masei depăşite a ambarcaţiunii în timpul sezonului ploios.

Din păcate, crimele atât de frecvente în porturi, factorii climatici şi erorile umane au dus la multe pierderi de vieţi omeneşti în această regiune. De aceea, cei care traversau râul cu bărcile, erau inevitabil superstiţioşi, cu ochii în patru după Mulgwisin, fantomele celor înecaţi în Râul Han, dar şi după dragonii care se presupuneau că îşi au bârlogul în apropiere. Ca să se apere de mânia acestora, proprietarii micilor vase de ambarcaţiune le aduceau spiritelor ofrande – mâncare şi băutură, sperând să le câştige mila.
În februarie 2003, un american care îşi plimba câinele pe malurile Râului Han, susţine că ar fi fost martor la apariţia şi dispariţia … unei fantome japoneze. Respectiva entitate s-ar fi aflat deasupra apei şi s-ar fi materializat chiar sub ochii nedumeriţi ai bărbatului. Mai mult decât atât, el susţine că fantoma ar fi fost un soldat japonez purtând uniforma caracteristică armatei sale. Avea arma legată la spate şi părea că se întreaptă spre ţărm, „căutând ceva”, după care a dispărut spre uimirea martorului.

O fantomă ceva mai „recentă” şi mult mai celebră decât cea a soldatului japonez, ar fi cea a tinerei Kim Hak-cha, a cărei prezenţă a fost constant reclamată încă din anii ‘60. Liceeana Kim Hak-cha a fost ucisă brutal de vărul ei pe data de 6 aprilie 1961, când a refuzat să răspundă sentimentelor de dragoste a acestuia. Orbit de furie, el a împins-o şi aceasta s-a lovit cu capul de o piatră. Convins că tânăra murise, el i-a aruncat trupul în apele râului în încercarea de a-şi ascunde fapta. Dar potrivit unora, ea încă mai trăia şi plutind deasupra apei, striga după ajutorul lui, în timp ce aceasta se depărta cu răceală de locul cu pricina. Toate acestea s-au întâmplat în zona staţiei de metrou Kwangnaru din Seul, pe malurile râului.
Fantoma fetei a ajuns să nu-i dea pace nici rockerului Lee Seung-hwan, în a cărui videoclip şi-a făcut o apariţie neprevăzută. Ea ar fi fost surprinsă în timpul filmării ce a avut loc 1990, în staţia de Kwangnaru, în compartimentul şoferului de metrou.

„Dealul Decapitaţilor” şi Cimitirul Străinilor
Prima înfruntare armată dintre Joseon şi alt popor vestic a avut loc în 1866, când francezii au invadat Insula Ganghwa. Mai înainte de această bătălie, Joseonul izolatist care vedea în creştinism un adevărat pericol, a executat importanţi misionari francezi ajunşi pe meleagurile coreene cu scopul de a îndemna la credinţă (mai târziu chiar canonizaţi de Papa Ioan Paul al II-lea), dar şi un număr mare de coreeni ce s-au convertit la catolicism (aproximativ 10 000). La acestea, Franţa a ripostat şi a promis să omoare 9000 de coreeni pentru cei 9 misionari francezi omorâţi.
Masacrul catolicilor a avut loc în Jeoldu-san, Seul, la malurile râului. Se zice că toţi aceşti creştini au fost executaţi într-o manieră brutală pentru ca sângele lor să purifice apele râului contaminat de flotele franceze.. 29 dintre aceştia au fost decapitaţi de pe Dealul Jeoldu-san (Dealul Decapitaţilor), iar apoi rămăşiţele lor au fost aruncate în apă pentru a nu mai fi găsite de creştini.

Acum, pe acest deal, a fost ridicat Altarul şi Muzeul Martirilor Jeoldu-san. Alături e Cimitirul Străinilor Yanghwajin, oficial deschis în 1890, după mai multe încercări ale vesticilor de a-şi înfiinţa un cimitir al lor, dar amplasarea lor nefiind acceptată de guvernul coreean. Se zvoneşte că autorităţile ar fi fost de acord cu această ultimă opţiune datorită zvonurilor că locul era bântuit. Cei ce locuiesc în jur neagă prezenţa fantomelor.
Printre pietrele funerare are misionarilor, se află şi cea a americanei Ruby Kendrick, care a murit de apendicită într-un spital din Seul, la mai puţin de un an de la sosirea ei în Coreea cu misiunea de a transmite învăţăturile biblice. Celebrele ei ultime cuvinte stau scrise la căpătâiul ei, şi nu sună deloc tulburătoare, ci mai degrabă denotă pacea interioară a acesteia:
„Dacă aş avea o mie de vieţi de trăit, Coreea ar trebui să le primească pe toate.”

Seoul National University (SNU)
Prestigioasa universitate de mai sus, se bucură şi ea de un spaţiu alocat în cadrul acestui articol. Căminele lor, numite Gwanaksa sunt renumite pentru faptul că nu au stabilită o oră la care trebuie să te întorci noaptea. Cele mai vechi clădiri ale campusului datează încă din 1975, însă, în ciuda faptului că au fost renovate multe în ultima vreme, pe Internet circulă zvonuri cum că prezenţa unor spirite tot se face simţită în aceste locuri.
Fantomele în chestiune pot fi fie jucăuşe, fie răutăcioase, dar în niciun caz violente, cel mult „pedepsindu-i” pe unii cu o îmbrâncitură. Au mai fost trecute în revistă şoapte de nicăieri, curenţi de aer rece, dar şi nu în utimul rând mirosuri: în unele camere stagnează un miros dulce, în altele unul care-ţi ridică firele de păr de pe piele.

Tunelul Marae
Oraş sudic întins pe o peninsulă şi 317 de insule, Yeosu găzduieşte nu doar peisaje edenice, cât şi locuri în care tristeţea şi lacrimile s-au concentrat, luând forma unor spaţii precum Tunelul Marae, sau pietrele memoriale. Ca în orice alt loc năpădit de război, aici istoria este vie, iar rănile încă sunt ţinute deschise de suferinţele celor căzuţi, dând astfel naştere miturilor.
Situat între Yeosu şi Manseongri, Tunelul Marae este singurul tunel din Coreea de Sud sculptat în piatră naturală. După ce parcurgi cei 640 de m ai săi – cu o frică motivată, ce-i drept, deoarece deşi nu există destul spaţiu ca două maşini să treacă simultan, porţiunea de drum este defapt cu două sensuri – vei vedea o piatră comemorativă pentru „victimele incidentului din Yeo-soon.”Aşadar, acesta e locul în care două tragedii se îmbină şi în care bineînţeles, nici spiritele nu sunt împăcate.

Tunelul Marae este rezultatul muncii titanice dusă pentru Japonia Imperialistă de către coreenii din toate colţurile ţării şi chiar de nişte chinezi aduşi aici în 1926. Aceştia, obligaţi să lucreze pentru un alt popor decât al lor şi pentru o altă cauză decât cea a propriilor ţări, trebuiau să lucreze la 2 tunele: unul de stocare a proviziilor (Marae 1) şi altul care să faciliteze transportul (Marae 2).
Eforturile asidue ale lucrătorilor au fost îngreunate şi de calitatea superioară a rocii, mai puternică decât fierul, de condiţiile degradante, dar şi de lipsa unor unelte care să le înlesnească munca. Au fost plătiţi cu nişte sume infime. Mediul neprielnic de lucru nu a făcut decât să fie accentuat de certuri între muncitori şi de boli „misterioase” care i-a răpus pe câţiva dintre aceştia, inevitabil ducând la moartea lor. Se zice că aceştia continuă sa-şi facă simţită prezenţa în tunelul în care au fost prizonieri.
Tunelul a rămas aproape neschimbat azi şi este folosit de vehicule în ambele sensuri, cu toate că traversarea tunelului în acelaşi timp este imposibilă. Cu excepţia unui spaţiu de staţionare după primii 100 de m parcurşi, drumul este unul îngust şi trebuie parcus cât mai repede pentru a evita coliziunea cu un alt vehicul venind din sensul opus, întrucât 640 de m nu este o distanţă de ignorat.

Cu spuneam şi mai sus, la ieşire din tunel, o piatră memorială stă drept mărturie pentru alte morţi şi alte tragedii. Masacrul Yeo-soon a avut loc în octombrie 1948, când nişte soldaţi ai unui regiment sud coreean din Yeosu au refuzat să se deplaseze pe Insula Jeju pentru a înnăbuşi rebeliunea comunistă de acolo. Cea din urmă începuse o revoltă deoarece nu era de acord cu divizarea ţării. Această mişcare de susţinere a luat amploare, fiind susţinută chiar şi de civilii din Yeosu şi din Sunchon.
Armata americană şi alte grupări ale celei sud coreene au mers să surpime rebeliunea, existând pierderi de ambele părţi. Etichetaţi drept comunişti, rebelii, dar şi civilii suspectaţi de a fi loiali Uniunii Sovietice, au fost „vânaţi” şi foarte mulţi au fost ucişi. Execuţii ale unor oameni nevinovaţi au avut loc chiar în Tunelul Marae 2 şi în valea în care stă acum piatra memorială, ceea ce nu face decât să arunce încă o umbră asupra acelei arii. Sufletele care şi-au întâlnit sfârşitul în Tunelul Marae şi care s-au aflat într-o luptă continuă cu o alte naţiuni aflate pe teritoriul ţării lor, continuă să îşi caute şi azi pacea.

Spitalul de Boli Mintale din Gonjiam
Luat în vizor chiar şi de presa internaţională, acest spital pare să fie rupt din cele mai urâte coşmaruri. Un spital nu trebuie să fie unul părăsit ca să fie înfricoşător, dar dacă menţionezi faptul că o astfel de instituţie de boli mintale a fost lăsată în paragină dintr-un motiv subit, că toţi pacienţii au început să moară şi că directorul spitalului, el însuşi nebun, a preferat să fugă în America decât să se mai ocupe de cei care până atunci erau doar nişte cobai pentru el, atunci cu siguranţă vei transmite nişte fiori interlocutorilor tăi.
Dar situaţia în care se află Spitalul de Boli Mintale din Gonjiam este departe de a fi una cât de cât clară. Situat în Gwanju, provincia Gyeonggi-do, spitalul de faţă a fost cu totul altul acum 17 ani, când încă funcţiona. Nu există nişte documente oficiale care să stabilească motivul pentru care a ajuns în starea în care este, dar celor ce sunt în căutare de senzaţii tari le convine de minune misterul în care este aruncat acest loc.

Aproximativ 10 000 de vizitatori îi „sar” pragul (se folosesc în deosebi ferestrece ca şi căi de acces), pentru a descoperi pereţii reci, mucegăiţi şi acoperiţi cu grafittiuri, cioburi împrăştiate peste tot, paturi distruse, mobilier păstrându-şi aproximativ forma originală, cărţi, documente aparţinând doctorilor, dar şi articole precum documente de-ale acestora sau halate medicale. E ca şi cum cu toţii au fugit în grabă ieri, lăsând totul în mâinile destinului.
Pozele, filmările şi descrierile celor ce-au fost acolo, nu pot să nu-ţi aducă aminte de vechii conducători ai Egiptului, îngropaţi alături de preţioasele lor avuţii, dar şi de oameni care să le fie alături în viaţa de apoi. Au murit întradevăr atât de mulţi pacienţi aici, luând cu ei toată viaţa acestui spital, şi mai mult decât atât, orice şansă ca situaţia acestui loc să se redreseze? Sau au preferat ei înşişi să rămână legaţi de acest loc, pentru a-şi păstra locul în istorie?

O colecţie de fotografii a unei mai mari colecţii de obiecte ce prind rădăcini în spitalul cu pricina:

http://www.flickr.com/photos/stevenchea/sets/72157627475012619/

Nu a fost făcută nicio investigaţie oficială, care să elucideze misterul, dar pe Internet, apar şi alte motive ale închiderii spitalului: cum ar fi nişte probleme cu sistemul de canalizare care nu au putut fi rezolvate. Mai mult, o problemă economică pare a fi şi ea o variantă plauzibilă: se zice că proprietarul spitalului, s-ar fi mutat în America fără să fi finalizat hârtiile de proprietate, ceea ce a pus în impas tot stafful medical şi pe pacienţi. Şi totuşi … dacă pacienţii chiar au murit aici cu zecile din cauze inexplicabile?