Viitorul stă în tradiţiile uitate ale Coreei

Cum priveşte Coreea un intelectual străin, care a ales să se stabilească acolo? Interviul următor, acordat korea.net, ne oferă o perspectivă din interior asupra motivelor pentru care nu şi-ar dori să se afle în altă parte şi asupra felului în care vede viitorul Coreei şi sursele succesului acesteia.
Emanuel Pastreich, cunoscut în Seul sub numele său coreean, Lee Man-yeol, locuieşte în Coreea de mai bine de şase ani. Este profesor la Colegiul de Studii Internaţionale al Universităţii Kyung Hee şi fondatorul Institutului Asia. A început să studieze despre Asia la Yale şi şi-a continuat educaţia la Universitatea Harvard, Universitatea Tokyo şi Universitatea Naţională din Seul. A căpătat o afecţiune remarcabilă pentru cultura coreeană în timpul studiilor sale şi a tradus recent în limbaengleză povestirile intelectualului şi romancierului Park Ji-won (1737∼1805).

Pastreich are o pasiune pentru cultura şi literatura Dinastiei Joseon (1392-1910), perioadă ce a fost, simte el, subestimată de coreeni în graba lor impetuoasă spre modernitate. Ultima sa carte, „O altă Coreea” vorbeşte despre felul în care cultura coreeană tradiţională ar putea juca un rol în societatea contemporană şi prezintă aspecte trecute cu vederea ale Coreei tradiţionale despre care el simte că sunt relevante pentru problemele moderne.

(Credit foto: Jeon Han)
Întrebare: V-aţi stabilit în Coreea după ce aţi locuit în China, Japonia şi Statele Unite timp de mulţi ani. Îmi amintiţi de înţelepţi ai perioadei Primăverii şi Toamnei din China Antică (770~403 Î.Hr.), cum ar fi Confucius, care călătoreau în căutarea înţelepciunii şi a unui stat unde să le fie ascultate sfaturile bune. Ce anume vi s-a părut atrăgător la literatura coreeană, la energia culturală a acestei ţări?

Răspuns: Călătoria mea prin cultura asiatică a început cu studierea Chinei, conducându-mă mai întâi spre Taiwan, apoi spre Japonia şi, în cele din urmă, spre Coreea, în încercarea de a înţelege mai bine acea tradiţie extraordinară. În acest moment de început al secolului XXI, cultura coreeană este cea mai plină de vitalitate şi cea mai creativă, iar acest aspect al ţării m-a atras. Faţă de China şi de Japonia, Coreea are cel mai practic sistem de guvernare şi cele mai armonioase şi echilibrate relaţii de colaborare între guvern şi sectorul privat. Nu spun că ţara este perfectă, dar găsesc aici un dinamism care încurajează atât inovaţia, cât şi politica stabilă, care este greu de găsit în altă parte. Aici există o atmosferă ce încurajează flexibilitatea şi experimentarea şi care se potriveşte naturii mele. Nu este o coincidenţă că locuiesc în Coreea.

Bazele pentru producerea de noi tehnologii şi a unei noi culturi sunt destul de solide şi există o viziune pentru viitor. În Coreea, există o regenerare şi o vitalitate palpabilă. Am predat literatură japoneză timp de opt ani în Statele Unite şi am locuit mulţi ani în Japonia, dar se întâmpla destul de rar ca un japonez să mă sune şi să-mi spună „Hai să ţinem o conferinţă” sau „Hai să scriem o lucrare”. Dar în Coreea am atâtea oferte de la universităţi şi institute guvernamentale încât sunt adesea nevoit să le refuz.
De exemplu, când eram profesor în Statele Unite, am fost invitat să ofer consiliere pentru Centrul Cultural Coreean al Ambasadei Coreene din Washington. Am lucrat ca editor-şef al revistei online „Dynamic Korea”. Era extrem de neobişnuit pentru Coreeea, pentru orice ţară, să acorde o astfel de poziţie unui străin. De asemenea, am lucrat drept consilier pentru guvernatorul provinciei Chungcheongnam-do. Simt că deschiderea şi dinamismul Coreei vor face ca participarea străinilor la luarea de decizii referitoare la politici să devină una remarcabil de vastă. Acest lucru este o virtute extraordinară a Coreei.
Î.: Aţi menţionat în scrierile dumneavoastră recente că, pe măsură ce ne confruntăm cu provocările aduse de progresul tehnologic, cum ar fi schimbările în felul în care utilizăm informaţia şi comunicaţiile, trebuie să privim înapoi, spre nobilele tradiţii ale perioadei Joseon şi să le redescoperim virtuţile şi relevanţa pentru vremurile noastre. De ce faceţi această afirmaţie?

R.: În ultimii 60 de ani, Coreea a atins un nivel de dezvoltare tehnologică şi economică ce ar putea trezi invidia întregii lumi şi este acum un punct de referinţă pentru ţările în curs de dezvoltare. Dar Coreea nu are timp să se culce pe lauri. Vremurile se schimbă mai repede decât şi-a imaginat cineva vreodată şi Coreea trebuie să avanseze la un nou nivel, pentru binele său şi al lumii. Dar acel nou nivel nu este reprezentat de un smartphone mai performant sau de o maşină mai modernă. Acel nou nivel este unul spiritual şi artistic, adevărată conducere în cel mai profund sens al cuvântului. Pentru a juca acel rol, Coreea trebuie să recunoască adevăratele origini ale succesului ei şi să transforme acea cultură originală într-una globală.

Să dau un exemplu. Până în secolul XIX, guvernul şi societatea coreeană erau conduse conform regulilor de bună conduită (Yehak), un set complex de reguli pentru comportare corectă în societatea confucianistă, care datează din cele mai vechi timpuri în Asia de Est. Aceste reguli, spre deosebire de legile civile, penale şi constituţionale moderne, formau un sistem raţional creat să încurajeze comportamentul corect la nivel individual. Dar erau, de asemenea, un mijloc de conducere a familiilor şi a ţării. În timp ce legile moderne apelează repede la pedepse pentru a-şi atinge scopurile, aceste reguli erau normative şi adesea euristice.

Consider că aceste reguli de bună conduită pot fi extrem de eficiente, mai mult decât legea penală sau constituţională, în abordarea provocărilor unei societăţi moderne, bazate pe reţele. Într-o astfel de societate, descoperim că legea penală şi cea constituţională nu reprezintă cu adevărat răspunsul. Există multe probleme care apar, în situaţiile în care oameni care nu se cunosc deloc fac schimb de opinii, ajung să dezvolte relaţii strânse, sau în care persoane care se află la niveluri diferite, ca studenţi şi profesori, director şi angajaţi, dezvoltă relaţii mai apropiate în mediul online.

Această problemă poate părea una minoră, dar, de fapt, deoarece creează conflicte grave în ierarhii, poate fi extrem de serioasă. Prin urmare, aş spune că putem moderniza acele reguli tradiţionale de bună conduită şi le putem aplica foarte eficient în această societate – demonstrând că modul de gândire din Joseon nu este în urma celui modern, ci, poate, în felul său, este mai avansat şi mai potrivit.

Î.: De ce căutaţi răspunsuri la problemele de azi în trecutul Coreei?

R.: Ce este tehnologia? Nu este reprezentată doar de componente electronice şi ecrane plate. Instituţiile prin intermediul cărora guvernezi, prin care încerci să-i transformi pe cetăţeni în oameni mai buni, sunt tot tehnologii. Aceste tehnologii, dezvoltate de coreeni de-a lungul a sute de ani, au o valoare extraordinară astăzi, dacă le putem descifra codul. Să luăm exemplul Analelor Dinastiei Joseon — remarcabilele arhive istorice ale Coreei. Acestea au fost realizate de un sistem de guvernare care asigura obiectivitatea în scrierea arhivelor publice. Acel sistem uman a funcţionat bine timp de 500 de ani în Coreea. Faptele, chiar şi problemele delicate, au fost înregistrate în mod obiectiv. A înregistra problemele politice în detaliu şi a face acest lucru în mod obiectiv nu este atât de uşor, nici măcar în ziua de azi.

Putem găsi în acel sistem un model bun pentru o guvernare care să administreze informaţiile cu obiectivitate şi într-un mod echilibrat. Trebuie doar să modernizăm acea tradiţie trecută – aşa cum democraţia modernă a fost creată prin modernizarea democraţiei antice greceşti.

Coreea are multe puncte forte, pe care coreenii pur şi simplu nu le cunosc. Parţial, coreenilor le lipseşte încrederea în ei înşişi pentru că au învăţat la şcoală că modernizarea înseamnă să depăşeşti trecutul. Eu sugerez că putem descoperi viitorul dacă privim cu atenţie trecutul.

Î.: Sugeraţi că ne putem gândi la această provocare ca fiind similară Renaşterii. Adică remarcaţi că în acea perioadă, în secolul XVI, în Europa a fost introdus un set complet nou de tehnologii şi instrumente economice, pentru care nu existase precedent. Dar nu era posibil să se spună „Să facem ceva ce nu s-a mai făcut”. În schimb, gânditorii Renaşterii au spus „Să ne întoarcem la măreţia Romei şi a Greciei”. Ceea ce au făcut, de fapt, a fost să combine noi tehnologii şi sisteme economice cu tot ce era mai bun în trecut, pentru a crea o nouă civilizaţie. Chiar vedeţi potenţialul de a inspira o Renaştere în Coreea?

R.: Potenţialul există. Avem nevoie de viziune. Analele Dinastiei Joseon au anumite calităţi care nu sunt egalate de mass-media modernă în exactitatea pe care o produceau. Aşadar, combinarea acestor puncte forte cu tehnologia modernă ar putea produce ceva într-adevăr nou.

Dar analogia poate fi dusă mai departe. Dacă privim Italia de la începutul Renaşterii, o sursă de inspiraţie a fost venirea în masă a învăţaţilor din Bizanţ, capitala Imperiului Roman de Răsărit, după căderea acestuia în faţa otomanilor. Acei savanţi sofisticaţi şi erudiţi au transformat Italia. În prezent, şi în Coreea, vedem că cei mai capabili oameni din lume vin la Seul, în căutarea de oportunităţi. Coreenii întreabă „Care dintre tinerii coreeni va fi următorul Steve Jobs?”. Aceasta nu este întrebarea corectă. Întrebaţi-vă „Cum îl putem face pe următorul Steve Jobs să vină în Coreea şi să rămână aici?”. Dacă acesta este de fapt coreean, dar sfârşeşte prin a pleca în Statele Unite, atunci nu este într-adevăr un Steve Jobs coreean.

Progresele tehnologice ale secolului XV au dus la o transformare a tehnologiei şi a culturii, ducând la o fuziune a conţinuturilor. Pictura de pe tavanul Capelei Sixtine, realizată de Michelangelo, este reprezentativă pentru acea fuziune. Este o nouă formă de artă, care nu existase în Grecia sau Roma Antică.

Încrederea în capacitatea de a crea cultură este, de asemenea, esenţială. Coreea are un avantaj şi în această privinţă. Ţara are o voinţă puternică şi energia necesară pentru a crea ceva nou. În acest sens, Italia de la începutul Renaşterii are ceva în comun cu Coreea de azi. Coreea ar putea fi un centru cultural precum Florenţa în timpul Renaşterii. Dar coreenii trebuie să se hotărască dacă acest lucru este ce vor.

În cele din urmă, trebuie să-i inspirăm pe oameni, şi nu să-i facem să lucreze tot timpul. Antoine de Saint-Exupery a scris cândva „Dacă vrei să construieşti o navă, nu-i chema pe oameni să adune lemn, nu le distribui munca şi nu le da ordine. În schimb, învaţă-i să tânjească după întinderea nesfârşită a mării.”

Î.: Cum aţi devenit interesat de romanul clasic coreean, mai ales cel din timpul perioadei Joseon, o epocă pe care coreenilor de azi le vine atât de greu s-o înţeleagă?

R.: Planificam o teză de doctorat în care să compar romanele chinezeşti cu cele japoneze. Am ajuns să simt că o astfel de comparaţie era lipsită de sens, dacă nu înţelegeam şi ce s-a întâmplat în Coreea. În cele din urmă, am comparat felul în care intelectualii coreeni şi japonezi au adoptat şi au interpretat naraţiunile chinezeşti, mai ales literatura în chineza populară. Am citit Visul celor nouă nori, de Kim Man-jung, şi am scris pe larg despre acesta.

Dar am fost atras cel mai mult de operele lui Park Ji-won. „Iată romane care ar fi foarte atrăgătoare dacă ar fi traduse în engleză”, m-am gândit. În acele romane, găsim un scriitor aristocrat care a făcut din cerşetori şi ţărani săraci protagoniştii romanelor sale, ceva rar în ficţiunea occidentală la acea vreme şi chiar şi astăzi. A folosit un sarcasm muşcător, dar şi-a păstrat, de asemenea, optimismul în privinţa umanităţii.

Î.: Park Ji-won şi Jeong Yak-yong, doi intelectuali coreeni din secolul XVIII de care aţi fost inspirat, au fost foarte interesaţi de China şi Japonia. Park a introdus noi tehnologii şi idei din China, pe care mulţi coreeni le ignoraseră. Jeong a fost interesat de tehnologia japoneză în domeniul construcţiilor. Ce ne sugerează exemplele lor?

R.: Abordarea faţă de cunoaştere a savanţilor Jeong şi Park este cunoscută astăzi ca „învăţare practică” (shilhak) şi avea un sens foarte specific: urmărirea cunoaşterii folositoare, fără părtinire sau ideologie. La vremea respectivă, clasa conducătoare a Coreei avea o părere negativă despre Japonia şi China deoarece acele ţări invadaseră Coreea, şi, de asemenea, le lipsea legitimitatea în ochii lor. Dar aceşti învăţaţi au sugerat că erau multe de învăţat de la China şi Japonia. Aveau o atitudine deschisă, o dorinţă de a absorbi lucrurile bune care veneau de la chinezi şi japonezi, indiferent de sentimentele lor personale.

Park simţea că intelectualii coreeni ar fi trebuit să adopte sisteme şi tehnologii mai bune din China, cum erau cele ale ingineriei civile, indiferent de ce credeau despre guvernul chinez. Park a scris în prefaţa cărţii Discuţie asupra învăţăturii de la miazănoapte (Bukhakui 北學議) că deschiderea către noile idei era esenţială — indiferent de unde veneau acestea. „Învăţătura de la miazănoapte” se referea la studierea Chinei contemporane.

El a notat „Nu există nicio altă cale de a studia. Dacă există un lucru pe care nu-l cunosc, trebuie să-i întreb pe alţii şi să aflu mai multe. Ar trebui să procedez aşa chiar dacă sursa informaţiei este un trecător de pe stradă. Dacă ar fi copii sau slujitori cei care ştiu mai multe decât mine, chiar şi numai cu puţin, nu ar trebui să şovăi niciodată să învăţ de la ei. Dacă doar mă simt ruşinat că ştiu mai puţine decât alţii şi, prin urmare, nu întreb pe cineva care ştie mai multe, atunci voi rămâne pentru totdeauna într-o situaţie fără speranţă, pierdut în idei depăşite”.
Î.: Aţi spus recent că ar trebui urmat modelul diplomatic al statului antic chinezesc Zhou în perioada Primăverii şi a Toamnei din China. Ce vreţi să spuneţi, mai exact?

R.: Zhou nu era o superputere şi era mult mai mic decât statele Chu şi Qin. Dar Zhou menţinea relaţii bune cu toate statele şi impresiona prin aderarea la principiile bunei guvernări. Păstra un echilibru în regiune şi se bucura de un respect care mergea dincolo de puterea sa militară. Dacă studiem relaţiile internaţionale de azi, nimeni nu vrea încă o superputere arogantă. Dar, în cazul în care Coreea urmează îndeaproape modelul Zhou, nu există limite pentru potenţialul său de a juca un rol de frunte.

Î.: Progresul economic al Coreei este remarcabil, iar dezvoltarea ei rapidă este lipsită de precedent. Cu toate acestea, indicele fericirii stagnează sau chiar coboară. Ce sfat le-aţi da coreenilor pentru a aborda această problemă?

R.: În fizică, avem întotdeauna forţele de acţiune şi reacţiune. În acelaşi sens, o dezvoltare atât de rapidă şi de extremă şi-a spus cuvântul. Rezultatul este că, într-o ţară care le pare un paradis celor veniţi din lumea în curs de dezvoltare, există depresie în creştere galopantă, o rată ridicată a suicidului şi o rată scăzută a fertilităţii. O metodă de a aborda această problemă este de a reevalua moştenirea Coreei tradiţionale. Cei în favoarea modernizării au considerat confucianismul abstract, nepractic şi inutil. Ei au îmbrăţişat o ideologie a vizibilului, a lui „acum şi aici”. Dar am pierdut multe din aspectele spirituale ale experienţei umane, ca rezultat. Casa învăţatului confucianist era goală. El citea un număr mic de texte clasice de referinţă, iar şi iar. Dar viaţa lui era mult mai bogată decât a noastră, chiar dacă ne bucurăm de televiziune şi de aer condiţionat. De ce? Deoarece coreenii tradiţionalişti credeau, în mod corect, că cele mai importante lucruri nu sunt cele care pot fi văzute. Astăzi suntem în pericol să mergem prea departe în direcţia opusă. Avem toate aceste tehnologii. Dar, aşa cum a spus cândva Einstein, „Plăteşti cel mai mult pentru lucrurile pe care le primeşti gratis.”

Realizările remarcabile ale Coreei înseamnă că aceasta are o responsabilitate de a-i arăta lumii o cale mai bună. De fiecare dată când un coreean bea dintr-un pahar de plastic şi apoi îl aruncă pe jos, cei veniţi din ţările în curs de dezvoltare văd acest lucru şi presupun că aşa se face într-o ţară dezvoltată.

Când mă uit în jurul meu în Coreea, văd multe probleme, la fel ca în alte ţări. Dar echilibrul dintre guvernare şi afaceri este puţin mai bun, distanţa dintre bogaţi şi săraci nu este atât de mare ca în alte ţări. Mărimea acestor distanţe poate să pară neimportantă acum, dar, pe măsură ce trece timpul, va duce la diferenţe enorme.

Coreenii îşi imaginează adesea „ţări dezvoltate” în restul lumii, pe care ar dori să le imite. Astfel de ţări ideale nu există. Toate ţările din lume se confruntă acum cu contradicţii enorme şi inegalităţi economice. Sunt impresionat de gradul în care publicul coreean crede că guvernul poate juca un rol pozitiv în a face lumea mai bună. Multe ţări au pierdut această încredere şi, prin urmare, le vine mult mai greu să se schimbe din interior.

Surse: korea.net
Traducere: Florina Haret