A doua scrisoare către Park Hye-in / Seo Joon-yeong

de Daniel Maftei

E a doua recenzie pe care o scriu. Am fost mai mult decât leneş, dar aşa cum voi menţiona întotdeauna, voi scrie despre lucrurile cu adevărat importante subiectivităţii mele, lucrurile care ating în vreun fel propria-mi sensibilitate. (…) Pentru un timp am gândit să-mi las trăirile să se piardă, dar mai apoi am reflectat mai mult şi am crezut că e mai bine să le împărtăşesc cu voi, cei care trăiţi la propriu valul corean, cei ce îl simţiţi din interior şi nicidecum nu vă loveşte cu putere în faţă, total pe nepregătite.

„Sad Sonata” sau „Sad Love Story” este motivul de a vă incita la noi discuţii. O dată cu acest film a apărut în sertarul raţiunii mele ruginite de clasicism şi conservatorism o nouă categorie de filme: filme care îmi plac „la nebunie”, dar pe care nu vreau să le mai văd(trăiesc) niciodată. Iar sentimentul e cu atât mai puternic atunci când priveşti un astfel de film cu persoana potrivită. (…) Ca oricare dintre noi, am trăit tristeţea, am trecut peste ea, dar nu cred că i-am simţit pumnalul într-atât încât să sângereze.

De aici am avut o primă reacţie asupra filmului. Am crezut că o astfel de poveste nu poate deveni o realitate: am vrut, sau chiar mi-am impus, să văd filmul ca pe o simplă creaţie artistică, apoi, aşa cum fac cu o carte bună, mă opresc din citit şi procesez ideea – o fac îndelung pentru a nu-i pierde nicio culoare din spectru. Cu toate acestea sunt conştient de incapacitatea de a cuprinde într-un gând uniform o multitudine de laturi contrastante – şi am făcut un exerciţiu de imaginaţie – din şase miliarde de oameni probabilitatea unei astfel de „sad sonata” poate fi destul de mare. Iar pentru a duce lucrurile până la capăt, atunci când vrei cu adevărat să simţi un sentiment străin ţie, te pui în pielea personajului, sau a personajelor. Rezultatul? Se află în titlul unui film românesc din anii trecuţi „Restul e tăcere…”

Au rămas amare două principii care, de fapt, ar trebui să lumineze faţa oricărui om: „dragostea” şi „prietenia”, care, pentru conştiincioşii principiilor, e iubire. „Amare” pentru că ele nu s-au stins la momentul potrivit, ci scenaristul le-a sfâşiat înainte de vreme – cu atât mai dureros pentru personaje (nu le confund cu actorii), dar şi pentru privitorul conştient şi atent la ceea ce urmăreşte.

Pentru cei ce nu au vazut serialul, povestea începe într-o casă părăsită pe malul mării unde un băiat singuratic, pasionat de chitară, se imprieteneşte cu o fetiţă oarbă de care, încetul cu încetul, se îndrăgosteşte. Viaţa îi desparte într-un mod crud, dar amintirea şi sentimentele nu se pierd peste timp. Plecată în SUA, trecând prin nenumărate peripeţii, fata este operată şi îşi recapătă vederea. Primeşte o scrisoare în care este informată greşit, dar intenţionat, că iubitul său a murit. Dorind să se sinucidă este salvată de cel ce i-a redat vederea, dar care nu este altul decât un baiat corean bogat, plecat la studii în SUA, cel mai bun prieten al iubitului ei, aflat în viaţă în Coreea. Revenind în ţară ea este prezentată iubitului ei drept prietena noului baiat apărut în viaţa sa. Nerecunoscându-l, ea trăieşte în continuare drama morţii lui, iar el, drama de a alege între prietenie şi iubire. După lungi chinuri, când în sfârşit ajung împreună, el se aruncă în faţa pistolului ce trebuia să-l ucidă pe cel mai bun prieten.(…)Restul…e tăcere.

Am şovăit în a accepta subiectul, m-am gândit că el, în filme, poate fi destul de comun, dar argumentul redării sensibile a unui astfel de conflict interior m-a impresionat până dincolo de tristeţea pe care eu am simţit-o vreodată în viaţa reală. Cred că sunt totuşi un norocos…

Personajele mi-au plăcut la fel de mult: Kwon Sang-woo (Seo Joon-yeong), Kim Hee-seon (Park Hye-in), Yeon Jeong-hoon (Lee Geon-woo). Am rămas uimit de frumuseţea actriţei Kim Hee-seon, iar Kwon Sang-woo a ajuns actorul meu preferat. Am ramas uimit de uşurinţa şi fidelitatea cu care poate juca în extreme: un rol de îndrăgostit (Bad Love, Stairway to Heaven, Sad Sonata, Love So divine, More Than Blue), iar la cealaltă extremă, un joc atât de ancorat în realitate, de baiat dur (71-Into the Fire, Fate, Running Wild,). Despre el îmi rezerv spaţiu în a vă scrie o nouă recenzie. Mă apropii în a vedea toate filmele sale. Cu siguranţă însă îmi voi apropria, încetul cu încetul şi filmele celorlaltor doi actori.

Ceea ce mi-a rămas din acest film e structurat în două cuvinte: „dragoste” şi „prietenie”. Cred că acestea sunt cele două lucruri pentru care ar trebui să trăim. De fapt… cred că ştiam asta, dar am avut nevoie îmi a fi confirmate din nou. O poveste de dragoste atât de tristă ridică noi întrebări asupra existenţei şi arată cât de uşor poate fi distrus omul din interiorul său, poate mai facil decât din afara sa, iar jertfirea pentru cel mai drag prieten, pe care nu l-ai înşelat niciodată, nici măcar cu gândul, aduce discuţia pe alte planuri, prea sus pentru cei ce trăiesc cu mintea şi mai puţin cu sufletul…

Am pierdut pe drum multe din câte voiam să vă spun. Eu vă recomand cu caldură întregul serial. Atunci veţi înţelege şi titlul recenziei mele. Trebuie privit cu atenţie, cu răbdare, cu reflecţie. Dacă nu o faceţi aşa, renunţaţi în a-l mai privi – veţi spune că e nerelevant, iar filmul nu merită un astfel de epitet al urâtului…