Ko Un, poetul nepereche

de Iuliana Dimancea

New Year’s Full Moon

Bitter cold day, the new year’s first full moon,
a special day.
One housewife, busy from early morning,
knowing that beggars will be coming by,
puts out a pot of five-grain rice in anticipation
on the stone mortar
that stands beside her brush-wood gate,
with a single side-dish of plantain-shoots.
Soon, an ancient beggar comes breezing up,
makes ready to spin a yarn but finally
just pockets the rice and goes on his way.
If only we had 360 more days like today in a year!
His bag is soon bulging.
As he is leaving the village, his turn made,
he runs into another beggar:
glad encounter!
You’ve no call to go there, I’ve done em all!
Let’s us celebrate a Fool Moon too!
Snapping dried twigs, they make a fire
to thaw themselves by, then
producing hunks of rice from this house and that,
the two beggars set to,
choking, laughing with mouths full.
Soon bands of magpies hear the news
and flock flapping around.

Câteva vorbe despre cel mai prolific, interesant şi important poet al Coreei, acum în vârstă de 77 ani.

Născut în 1933 în oraşul Kunsan în provincia nordică Cholla când Corea era sub ocupaţie japoneză, la vârsta de 8 ani Ko Un deja cunoştea foarte bine textele clasice chinezeşti cu care majoritatea tinerilor întâmpină greutăţi în a le stăpâni. În clasa a treia, întrebat de învăţător ce ar vrea sa devină când se face mare Ko Un a răspuns “Împăratul Japoniei” şi a fost aspru pedepsit pentru această impertinenţă.  În 1950 pe când era profesor de artă la o şcoală generală şi războiul corean începuse, a fost mobilizat cu forţa de către Armata Poporului pentru a repara drumurile ruinate de bombe ceea ce i-a distrus inocenţa copilăriei petrecute la sat şi l-a dus la diferite căderi nervoase şi tendinţe de suicid ajungând să-şi piardă auzul la o ureche. S-a alăturat Budismului şi a devenit un recunoscut discipol al mânăstirii Hyo Bong şi timp de 10 ani a trăit izolat numai cu meditaţii Zen mereu în deplasare, a călătorit în toată ţara şi a trăit în azile. După ce s-a lansat cu prima poezie Tuberculosis şi a fondat împreună cu un alt călugăr ziarul Budist a început să publice esee şi poezii.

La vârsta de 25 de ani a început să sufere de izbucniri  necontrolate de plâns. Timp de un an, numai când auzea o pasăre cântând plângea o jumătate de oră şi adesea ore în şir când auzea cum suflă vântul sau la vederea luminii lunii în grădină. 1960 îi aduce recunoaşterea nu numai în rândul călugărilor dar şi în cercurile literare şi publică prima colecţie de poezii Other World Sensibility iar în 1962 se retrage din comunitatea budistă şocând pe foarte mulţi. După prima tentativă de sinucidere nereuşită se retrage în insula Cheju ocupându-se de o şcoală de caritate ca profesor de arte şi limbă Coreană fiind mai mereu beat şi suferind de insomnii. Întors la Seul începe o binecunoscută perioadă de nihilism marcată de beţii foarte mari şi autotorturi timp în care scrie un scenariu musical numit Han River precum şi romane şi esee şi în 1970 recurge la o nouă tentativă de sinucidere cu otravă, dar scapă cu viaţă după 30 de ore petrecute în comă. A urmat apoi o perioadă prolifică în care a scris biografii importante şi foarte multe poezii Things that Make Us Sad, Sunset on the G-string, Where Shall We Meet Again? A Message of Despair, Man is born to be Sad, romane Eclipse (1974) şi Little Pilgrim, cărţi de cercetare Intellectuals in Korea, Bibliographical Introduction of Diamond Sutra, colecţii de poezii Going into Mountain Seclusion, Early Morning Road, cărţi pentru copii Sunset Glow on the River Ganges, traduceri din chineză şi proză. La 50 de ani, după cea de-a treia arestare  fiind suspectat de înaltă trădare în cazul Mişcării din Kwnagju pentru democraţie, soldată cu mulţi ani de închisoare şi torturi care i-au agravat auzul urechii, pierzând-ul definitiv se căsătoreşte cu o tânără profesoară de engleză şi se naşte primul copil, o fetiţă. Publică apoi proză Age of Despair and Hope şi You and I on Earth. A urmat apoi o perioadă extrem de prolifică în care a publicat multe volume de poezie şi a început să călătorească în toată lumea, Australia, Germania, Cehia, Statele Unite, Cehia precum şi Corea de Nord.

Lucrările lui Ko Un au fost traduse în mai mult de 15 ţări şi el este considerat un posibil câştigător al premiului Nobel pentru literatură, atât de apreciat încât în mulţi ani reporterii s-au cazat în faţa casei lui cu o zi înainte de a se anunţa câştigătorii Nobelului. Vă las cu câteva vorbe de-ale lui Ko Un şi o poezie în tema lunii decembrie şi vă invit să vizitaţi siteul oficial Ko Un unde găsiţi multe informaţii http://www.koun.co.kr/koun/koun.html

Putem fi capabili de a înţelege sensul lăuntric al literaturii dacă  o studiem nu în funcţie de ce citim ci de ceea ce auzim. Aşa că trebuie subliniat că poemul ca text este doar un cod care poate fi adus la viaţă numai când este reprezentat în sunet sau voce. Poate că reverberaţia este ceea ce vibrează în istoria poeziei.

Universul , spaţiul, imensitatea timpului sunt platformele poeziilor. Chiar şi  un cântec scurt de dragoste sau o elegie sunt poezii ale universului. Asta explică de ce poeziile ar trebui să îndeplinească fidel obligaţiile lor publice faţă de lume.

Empatia trece dincolo de spaţiul unidimensional dintre oameni. De aceea eu uneori mă simt bucuros de exprimarea emoţiilor personale, de altfel un trend destul de popular în poeziile coreene încă din tmpurile antice. Un narator într-un poem nu trebuie să fie însuşi poetul. Poetul  trebuie să fie un şaman care poate clădi poduri între spiritele diferiţilor oameni.

Un poem poate fi într-adevăr un poem atunci când subiectele personale se suprapun parţial cu cele publice.