Hâng-bu și Nol-bu

Poveste coreeană tradusă de dl. Izidor Urian

Demult, demult de tot, trăia un boier care avea doi băieți. Moșia lui se întindea cât vedeai cu ochii și cuprindea vaste ogoare, iar dincolo de ele avea o pădure falnică și deasă.
În casa mare cât un palat regesc, el ducea o viață îmbelșugată împreună cu întreaga familie. Cei doi băieți erau căsătoriți cu fete din familii bune, iar copiii lor se jucau și se zbenguiau împreună, cât era ziua de mare.

Pe măsură ce tatăl înainta în vârstă, el a început să se gândească tot mai des că nu mai avea mult de trăit. Așa că, într-o zi, i-a chemat la capătâi și le-a spus ultima lui dorință.
“Măi copii, așa cum v-am învățat, voi trebuie, întotdeauna, să vă înțelegeți și să fiți buni cu cei din jurul vostru. Avem suficient pământ ca să puteți duce o viața îndestulătoare. Amândoi sunteți trup din trupul și sângele meu, așa că trebuie să vă iubiți ca frații și să trăiți în bună înțelegere, deoarece numai așa voi putea să închid liniștit ochii”.
Nu a trecut mult timp și tatăl s-a stins din viață. El a fost înmormântat în grădina însorită din spatele casei. Mormântul, cu statuile lui protectoare din piatră era împrejmuit de un zid cu cinci laturi, era impresionant și parcă dorea să amintească de chipul celui care a fost cineva în timpul vieții.

La început, cei doi frați au trăit în bună înțelegere, așa după cum a fost dorința tatălui lor. Fratele mai mare, Nol-bu era însă foarte avar, iar soția lui o femeie egoistă. Fratele mai mic, Hâng-bu era, în schimb, un om bun la suflet care prefera mai degrabă să trăiască în tăcere decât să caute gâlceavă.
Soția lui Nol-bu se purta cu membrii familiei Hâng-bu ca și cu niște servitori. Mai mult, copii ei erau bine hrăniți, pe când cei ai familiei Hâng-bu mâncau numai ce mai rămânea. Odată, când copiii lui Hâng-bu au început să plângă de foame, soția lui Nol-bu i-a certat și le-a dat în cap cu linguroiul de orez, acoperindu-le toată fața cu orez fierbinte.
Ș-apoi dacă în casă era ceva treabă de făcut, pe copiii lui Hâng-bu îi punea s-o facă pe cea mai grea, iar pe proprii copii numai pe cea mai ușoară. Cu toate acestea, din dorința de a nu stârni gâlceavă și cine știe ce neînțelegeri între soțul ei și fratele lui mai mare, soția lui Hâng-bu nu spunea niciodată nimic.

Într-o zi, soția lui Nol-bu a început să țipe la soția lui Hâng-bu și să facă mare scandal. Auzind țipetele, Nol-bu a venit în fugă și l-a dojenit pe Hâng-bu pentru că… soția lui ar fi fost aceea care a început și a făcut scandalul…
“Îți iei familia și părăsești imediat casa; nu vreau să vă mai văd niciodată mutrele”, a țipat din răsputeri Nol-bu către fratele lui bun la suflet.
Fără să spună vreun cuvânt de nemulțumire, Hâng-bu și-a luat soția și copilașii și a părăsit casa mult îndrăgită. Dar unde să se ducă când nu avea nimica? Au plecat totuși pe un drum de țară, fără să aibă nici o destinație, iar când s-a întunecat, au trecut peste cină, și s-au adăpostit în prima noapte într-o mică grotă întâlnită în cale.

În ziua următoare, Hâng-bu a început să-și încropească un bordei. Cocenii de porumb i-a cărat cu spatele iar apoi a tăiat nuielele necesare pentru împletitura din pereți. De pe malul râului a adus lutul pe care l-a frământat și a umplut spațiile goale și iată că, spre asfințit, bordeiul era aproape gata. Încăperea astfel construită era însă așa de mică că nu te puteai culca fără să-ți iasă picioarele afară, iar dacă te ridicai dădeai cu capul de acoperiș.
“Vai de capul nostru, dacă așa stau lucrurile, ce ne facem când va ploua sau va ninge…”, a început să se tânguiască soția lui Hâng-bu.
“Nu te îngrijora!, ce plăcut va fi să putem admira luna și stelele, prin găurile din acoperiș. Chiar dacă trăim în sărăcie, noi sântem cinstiți și muncim sârguincios. Tot timpul trebuie să fim buni cu cei din jurul nostru deoarece, numai așa, s-ar putea ca, într-o zi, și cerul să ne răsplătească”. Spunând acestea, Hâng-bu a zâmbit și astfel i-a dat curaj și soției.

A trecut iarna cu zăpezile sale și a venit din nou primăvara cu multe flori și păsărele ciripind. Deși săracă, familia era fericită, mai ales că și-a amenajat și o grădină de legume în care trebăluiau cu toții. În fiecare zi, copiii urcau pe munte unde strângeau ciuperci, fructe de pădure și fel-de-fel de plante cu care își astâmpărau foamea.

Și iată că, într-o zi, s-au întors rândunelele și au inceput să-și facă cuib sub streașina bordeiului lor.
Nu mult timp după aceasta au apărut și drăgălașii pui de rândunică care, tot timpul, plângeau după mâncare. Hâng-bu, soția și copilașii urmăreau, zi de zi, cum creșteau puișorii de rândunică. Într-o zi, când Hâng-bu era în fața bordeiului și-și împletea niște papuci din paie, a văzut cum un șarpe enorm se târa spre cuibul rândunelelor. Înainte de a reuși să-l alunge, șarpele a înșfăcat și înghițit pe unul din cei doi pui de rândunică căzuți din cuib. Al doilea a fost salvar de Hâng-bu, dar avea un picior rupt și se tânguia de te durea inima.

Fiindu-i milă de sărmanul pui, Hâng-bu l-a doftoricit cum a știut el mai bine, i-a legat piciorul cu o cârpă și o sforicică, iar apoi l-a pus la locul lui în cuib. Cu un <cip-cirip>, rândunica i-a mulțumit omului cu suflet bun, Hâng-bu.
Fără să-și dea seama, se făcuse deja toamna târziu, iar rândunelele au plecat spre zonele calde din sud. Acolo, în țările lor din sud, regina rândunelelor stătea și asculta povestiri despre călătoriile supuselor ei din vara care trecuse. Una din ele a povestit reginei despre omul cu sufletul bun care i-a doftoricit piciorul. Ascultând povestea, regina a fost extrem de impresionată așa că i-a dat rândunicii un sâmbure alb pe care să il dea lui Hâng-bu, anul următor când se va reîntoarce la cuib.
Imediat ce a venit primăvara, cu sâmburele în gura, rândunica a zburat până deasupra acoperișului bordeiului și l-a lăsat la piciorele lui Hâng-bu.
- “Ce sămânță o mai fi și asta?”.
- “O s-o semăn totuși în grădină, într-un loc unde să se vadă bine din bordei, ca s-o pot vedea în fiecare zi cum crește”.

La puțin timp a apărut din ea un colțișor verde, iar peste câteva săptămâni el a făcut mai multe flori albe din care au legat cinci bostănași de toată frumusețea. Hâng-bu și soția lui se bucurau nespus de mult să-i vadă cât de repede și cât de dolofani creșteau plănuiau că, odată copți, le vor putea mânca miezul, iar cojile le vor usca și vor face din ele căușe pentru apă, pe care le vor vinde în piață.
Bostanii erau enorm de mari așa că au prins câte doi de fierestrău și au trecut la despicat. Imediat ce au tăiat pe primul, dinăuntru au început să se reverse aur și o mulțime de pietre prețioase strălucitoare.
- “Ei, dar ce-o mai fi si asta !”, a strigat dintr-odata soția speriată.
- “Numai aur …!, o fi o comoară !”.
Aurul și comorile ieșite de acolo erau așa de multe încât ajungeau pentru toată viața familiei lor și chiar mai rămâneau.

În clipa în care au tăiat al doilea bostan, cât ai clipi din ochi, a apărut o minunată casă învelită cu țiglă, asemănătoare unui palat regal. Din al treilea bostan au ieșit mai multr valuri de țesături de mătase, iar din al patrulea o grămadă de saci cu orez. Tăindu-l și pe ultimul, cel de al cincelea bostan, din el a apărut o mulțime de servitori și servitoare care s-au așezat în rând înaintea soților Hâng-bu. Și așa, într-o singură zi, Hâng-bu a devenit un om foarte bogat.

Ascultând spusele lui Hâng-bu cum și cât de bogat a devenit prin sâmburele adus de rândunică, fratele sau Nol-bu nu mai putea de invidie. Odată întors acasă, el a căutat un cuib de rândunică în care a azvârlit un bolovan și l-a distrus. Din el a căzut un puișor plin de sânge și cu un picioruș rupt. Nol-bu l-a luat și l-a legat grosolan, iar apoi i-a spus:
“Ei, acuma zboară și tu, și adu-mi și mie o sămânță de aceea magică”. A venit toamna și rândunelele au plecat din nou spre țările mai calde unde au povestit reginei lor, tóate necazurile prin carea au trecut…
Nol-bu credea că, la primâvara următoare, fără doar și poate, rândunica o să-i aducă și lui o sămânță magică.
Ascultând tragica poveste, regina rândunelelor s-a supărat tare de tot, însă i-a dat totuși rândunicii o sămânță pe care să i-o ducă lui Nol-bu. Primăvara rândunica s-a întors cu sămânța în cioc, a lăsat-o în fața egoistului Nol-bu, care văzând-o nu mai putea de bucurie și nerăbdare, așa că a luat-o și a semănat-o pe loc în grădină.
Timpul a trecut și din ea au apărut mai multe flori și apoi bostănei care creșteau văzând cu ochii. De teamă să nu-i fure cineva bostanii, Nol-bu n-a închis un ochi, iar imediat ce s-au copt a început să-i despice.
- “Uff, ce nevastă leneșă, vin-o mai repede și adu-mi fierestrăul”, a strigat el la soție, adaugând apoi că:
- “Și eu o să fiu la fel de bogat ca și fratele meu mai mic”.

Și iată că Nol-bu începe să taie primul bostan cu fierestrăul. Dar, în clipa aceea, dinăuntru a ieșit o grămadă de broaște, goange și șerpi.
- “Auleo, ce-i asta ?”, a țipat Nol-bu speriat. Cu toate acestea, el l-a tăiat și pe al doilea. Imediat, și de aici, a ieșit o mulțime de spiriduși înarmați cu ciomege și țepușe. Trăgând o sperietură de moarte, bondoaca lui soție a luat-o la fugă și s-a ascuns în casă.
Nol-bu și-a dat seama că nu este ceva curat dar, în lăcomia lui, nu a rezistat să nu despice încă unul. De data aceasta, din bostan a început să se revarse un puhoi enorm de noroi rău mirositor, care l-a acoperit cu casă cu tot.
Pierzând totul, Nol-bu a ajuns mai rău decât un cerșetor și nu mai știa încotro s-o apuce. În cele din urmă, împreună cu familia a ajuns la poarta fratelui mai mic și, plângând, a început să se căiască pentru toate relele făcute în trecut.
Auzind de necazul mare care a dat peste fratele său mai mare, Hâng-bu l-a poftit în casă și l-a liniștit cu multe vorbe amabile și călduroase.
Umplând un pahar mare cu băutură și servindu-l, Hâng-bu i-a spus:
- “Bea nene și uită tot ce a fost în trecut. Să sperăm că, de acuma înainte, toate treburile vor merge mai bine”.
Hâng-bu i-a cerut apoi fratelui mai mare să locuiască cu toată familia împreună cu el. Și astfel, cei doi frați au ajuns să trăiască, din nou împreună, fericiți și în bună înțelegere, sub același acoperiș.