Succesul trupelor coreene pe piaţa japoneză

de Anca Barba

Valul hallyu a pus stăpânire treptat pe fiecare colţişor al lumii, făcând “victime” în cele mai neaşteptate locuri; acţionează precum un virus: se înfiltrează încet dar sigur în mintea oamenilor, face din ea un domeniu stabil, ba chiar impingându-i pe majoritatea să devină dependenţi. K-popul, o componentă substanţială a acestui fenomen, a avut un impact semnificativ asupra întregii planetei, chiar dacă majoritatea nu sunt familiarizaţi cu limba în care se cântă, cu siguranţă devin prinşi de tonurile atrăgătoare.

Şi acum în urmă cu aproximativ 10 ani, trupele k-pop umpleau stadioane întregi în ţara natală şi îndemnau mulţimea să ovaţioneze la cel mai mic sunet. Cei care au învestit în industria muzicală, au simţit nevoia unei expansiuni urgente, dat fiind potenţialul ridicat al trupelor. Au analizat atent situaţia şi în final, au căzut de acord că ţara cea mai potrivită pentru a fi “atacată” se afla chiar sub nasul lor,aici fiind vorba, desigur, de Japonia.
Înainte de toate, trebuie să subliniem şi beneficile acestei acţiuni, deoarece, dacă stăm să ne gândim, până la urmă de ce au optat cu atâta îndârjire patronii caselor de discuri pentru piaţa japoneză? În primul şi în primul rând, coreenii urmau să beneficieze de avantaje din punct de vedere economic, Japonia fiind una dintre cele mai dezvoltate state. Pe lângă asta, avea şi o populaţie numeroasă, deschisă la noi “provocări”,un potenţial succes ar fi adus o audienţă considerabilă.

Veţi fi suprinşi să aflaţi că, de fapt, drumul celebrităţii trupelor coreene în ţara soarelui-răsare a fost deschis de…un serial! În 2002, japonezii se declarau năuciţi de actorul Bae Yong Joon şi implicit de serialul excepţional Winter Sonata. Chiar dacă înainte de difuzarea producţiei, câţiva artişti precum BoA încercaseră să se înfiltreze în industria muzicală japoneză, totuşi, popularitatea pe care a cunoscut-o nu a fost una aşa de grandioasă. Winter Sonata devenea astfel un deschizător de drumuri în admiraţia japonezilor faţă de coreeni. Dacă au gustat puţin din dramele coreene, acum trebuia neapărat să experimenteze gustul dulce al k-popului.

Japonia devenea astfel climatul propice în care să se dezvolte muzica modernă coreeană.Unele trupe se mândresc cu o imensă stimă şi admiraţie din partea locuitorilor Japoniei, altele nu. În continuare, vă invit să urmăriţi în câteva rânduri, încercarea unor coreeni de a cânta în japoneză, ce este aclamată sau nu de către un juriu format din milioane de locuitori.

SM Entertainement izbutea să facă prima mutare, aruncându-i în joc pe băieţii de la Tohoshinki(numele sub care sunt cunoscuţi în Japonia cei de la DBSK) dar şi pe BoA care îşi încerca din nou norocul. Ei au debutat într-o perioadă în care k-popul era un termen relativ nou pentru locuitorii Japoniei, cei din agenţie conştientizând faptul că nu se puteau baza pe succesul acestora din Coreea. Tot ce mai rămânea de făcut era să încerce să “concureze” cot la cot cu artiştii japonezi, să devină ca ei, să înţeleagă mentalitatea publicului străin şi să încerce să se muleze după noii fani. După 5 ani de muncă asiduă, au dat lovitura: BoA se menţinea strâns pe primele poziţii ale topurilor, în timp ce Tohoshinki impresionau publicul venit pe Tokio Dome. Dar mai important decât atât, devenea faptul că atât BoA cât şi cei 5 băieţi legendari, erau la fel de respectaţi şi de admiraţi de către oficiali şi public ca alţi artişti de acelaşi calibru.

Urmează pe covorul roşu două trupe tinere de fete tinere, frumoase şi destul de talentate. De ce ar trebui trecute şi ele în articolul nostru? Cred că atingerea primelor poziţii ale prestigiosului top Oricon( considerat modalitatea supremă de măsurare a faimei pentru mulţi cântăreţi coreeni ce îşi încearcă norocul la vecinii lor) spune tot, statisticile constituind dovada palpabilă a admiraţiei japonezilor şi nu numai. Da, aici este vorba despre nimeni altele decât încântătoarele fete de la KARA şi SNSD.

Cumva, au reuşit să vrăjească publicul, învestind destul de mult timp şi bani în acest proiect de extindere. Beneficiau de destul de multe resurse, provenite din vânzările din Coreea, pe care le-au folosit într-un mod deosebit de inteligent. Spre exemplu, pentru realizarea albumelor japoneze, a fost angajat special un staff autohton, care ştia prea bine unde trebuie să ţintească. Până şi videoclipurile au fost filmate în stil j-pop, de unde se şi evidenţiază flexibilitatea cântăreţelor. Pe măsură ce lansează câte un album japonez, devin din ce în ce mai apreciate şi în Coreea, dată fiind maniera uluitoare prin care fac faţă cu brio programului infernal.

Pe de altă parte, avem şi trupe care, în pofida numeroaselor încercări de a ieşi la rampă şi în industria muzicală japoneză, nu au reuşit să aducă odată cu propriile creaţii, elementul acela care să-i distingă de restul. În această categorie se încadrează, conform specialiştilor, formaţii precum SHINee, U-KISS sau 2PM. Desigur, ele şi-au găsit succesul local, cu paşi mărunţi dar repezi încercau să urce în topuri, dar cădeau la fel de repede. Nu putem spune că melodiile au fost proaste din punct de vedere calitativ, ci pur şi simplu poate că nu s-au sincronizat cu japonezii. Mulţi pun “eşecul” acestor trupe pe seama similitudinilor din punct de vedere muzical dintre materialele japoneze şi cele coreene, aici nefiind vorba neapărat de remakeurile după varianta coreeană. Ba chiar în cazul celor de la SHINee, au fost folosiţi aceiaşi compozitori suedezi pentru a produce pentru două audienţe complet diferite.

http://www.youtube.com/watch?v=9eH2_V6wfa8

Revista online Cyzo chiar a publicat anul acesta un articol în care divulgă numărul grupurilor de k-pop care rămân de cele mai multe ori anonime în timpul carierei japoneze. Primul exemplu a venit de la agenţia TS Entertainement, prin cvartetul feminin Secret. Secret au debutat în 2009 în Coreea, iar anul trecut au spart gheaţa şi în Japonia. Cântecul lor de debut, Madonna a ajuns pe poziţia a 9a în topul Oricon iar cel de-al doilea material promoţional al lor s-a clasat pe 14.

Cyzo a citat un faimos editor, pentru a-şi exprima în cel mai onest mod posibil gândurile despre Secret:” Totul ţine de ‘brandul japonez’. Secret nu a ajuns la apogeu în Coreea, încă mai au potenţial acolo. Dar dacă ar fi cu adevărat populare, ar fi capabile să susţină un concert solo(în Coreea). Doar prin lansarea şi interpretarea unor cântece în Japonia , nu se pot întoarce în Coreea ca să se laude:’ Suntem extrem de populare în Japonia!’ pentru a câştiga mai multă recunoaştere internaţională.”. Nici cele patru fete simpatice de la 2NE1, nu au cunoscut o admiraţie atât de grandioasă ca cea din ţară natală, din punct de vedere statistic ele nereusind să depăşească cea de-a 12-a poziţie a topului Oricon.

Numărul trupelor de k-pop este unul destul de măreţ şi pe zi ce trece se ivesc noi debutanţi . Din păcate, nu pot cuprinde activitatea fiecăreia în parte pe teritoriul nipon, dar ţin să menţionez şi parcursul trupelor de la FNC Entertainement şi anume FT Island şi CN Blue. Nu au reuşit să-i depăşească în popularitate pe cei de la Tohoshinki şi nici chiar pe fetele de la KARA sau SNSD, dar cu siguranţă “stilul japonez” i-a prins de minune. Au ştiut cum să atragă publicul , întrucât genul muzical pe care îl cântă, folosindu-se de instrumente, se apropie sensibil de muzica specifică japonezilor. Cei din CN Blue chiar şi-au făcut debutul pe străzile sau cluburile din Japonia, în acest mod cei care i-au urmărit de la început se pot mândri cu faptul că i-au văzut crescând încă de pe vremea când cântau strict din plăcere. Privitor la FT Island, stilul mai rock din cântecele în varianta japoneză , pare să-i prindă mai bine, le dă o altă aură, faţă de melodiile uşor mai temperate cu care se laudă în Coreea.

De-a lungul timpului, mulţi au încercat să imite modalitatea de debut a primilor artişti din SM care au invadat Japonia, dar aparent , nu au avut succesul scontat. Poate că şi preferinţele publicului s-au schimbat, dar modul în care BoA şi Tokoshinki şi-au pus carierele în joc cu siguranţă este inegalabil, ei devenind artişti de referinţă în situaţia dată. O explicaţie a acestui fapt vine din partea directorului topurilor Oricon din Japonia, Koike Koh: “ Metabolismul artiştilor şi al muzicii coreene pare prea rapid pentru piaţa japoneză. Există posibilitatea ca fanii japonezi să se plictisească de ei , din moment ce majoritatea se grăbesc să între în această industrie.”

Deci, se pune pentru prima oară problema unui uşor declin al calităţii muzicii pe care idolii noştri o aduc. În ultimii câţiva ani, multe trupe au optat pentru calea mai scurtă şi mai uşoară, urmărind nişte paşi predefiniţi. În primul rând, se lansează o melodie cu videoclipul aferent în Coreea. Urmează perioada de promovare, toate lucrurile decurg conform planului: lumea o ascultă cu interes, iar vânzările albumului din care face parte melodia respectivă sunt destul de bune. Aici, intervine şi Japonia în ecuaţie: după ce apar alte hituri, care par să îl eclipseze pe cel despre care vorbim, cei de la agenţie vin cu următoarea strategie: să lanseze trupa în Japonia cu acelaşi cântec (desigur, în limba japoneză). Pe moment melodia prinde la publicul nipon, însă ulterior tind să cred că această opţiune devine un clişeu deranjant ce provoacă plictiseală în rândul ascultătorilor.

Mentalitatea celor care vin cu ideea asta stă cam în felul următor: dacă cântecul a avut într-o oarecare măsură succes în Coreea, atunci cu siguranţă va avea acelaşi impact şi în Japonia. Desigur, este cea mai sigură metodă din punct de vedere comercial, însă şi cea care implică şi cea mai puţină maturizare din punct de vedere muzical din partea grupului. Cu siguranţă, nicio revistă sau vreun comentator celebru nu a aclamat această metodă care nu iese din tipare.
Revenind la motivele pentru care muzicienii coreeni se vând aşa de bine în Japonia, primul lucru care ne sare în ochi când facem comparaţie între artiştii k-pop şi j-pop, pe lângă diferenţa de la cer la pământ referitoare la genul muzical abordat, este aspectul. După cum probabil aţi observat, fetele din trupele coreene, adoptă o atitudine mai feminină şi mai dulce, sexy şi degajată, pe care până şi Koike Koh a recunoscut-o ca fiind una decisivă în atragerea fanilor de partea lor. Trecând la tabăra masculină, remarcăm un fizic mai de invidiat, pe care nu se tem să-l arate în timpul concertelor. Pe deasupra, şi la capitolul înălţime uneori coreenii sunt “peste” japonezi.

Ce îi mai trebuie unui artist pentru a fi compatibil cu Japonia? Pentru a fi uşor acceptat pe piaţa muzicală japoneză, este esenţial să cunoşti limba. Dobândind asemenea cunostiinţe, fie ele chiar unele sumare, cântăreţii îşi permit să apară în emisiuni fără un translator, afişând astfel atitudinea de om serios care doreşte să realizeze ceva grandios din moment ce s-a încumetat să pornească pe aşa o cale. În esenţă, mai importantă decât asta este acurateţea cu care rostesc versurile prin care trebuie să atingă inimile japonezilor.

Poate că debutul în Japonia, a ajuns în zilele noastre precum o simplă formalitate, ca şi un fel de misiune ce trebuie îndeplinită de cântăreţii coreeni pentru a avea o carieră bogată din punct de vedere muzical. Dar aici intervine întrebarea- oare câţi sunt destul de curajoşi încât să rişte şi să se sacrifice, să depăşească graniţele la propriu şi la figurat, pentru a atinge preadorita faimă?

Surse: seoulbeats.com, soompi.com