Si saracii viseaza

Cum aceasta saptamana a inceput cu Oscarurile, m-am gandit sa scriu despre propunerea Coreei pentru premiul Academiei Americane de Arte si Stiinte Cinematografice rezervat celui mai bun film vorbit intr-o alta limba decat engleza. Asta cu toate ca intrarea coreeana in cursa pentru celebra statueta nu s-a numarat printre productiile nominalizate…

Kim Tae-kyun este un regizor de filme de gen cunoscut si iubit in tara sa; din filmografia sa am mai prezentat aici “dramodia” romantica A Millionaire’s First Love. Anul trecut, profitand de Campionatul Mondial de Fotbal organizat in Africa de Sud, el a lansat pe 24 iunie (pe la mijlocul desfasurarii acestui eveniment) un film cu si despre fotbal. Insa Maen-bal-eui Ggoom / A Barefoot Dream (coproductie Coreea de Sud – Japonia, intalnita si doar ca Barefoot Dream) nu s-a bucurat de succesul scontat: vreo 333.000 de spectatori in Coreea (in conditiile in care liderul de box-office, The Man from Nowhere, a depasit 6,2 milioane), plus o distributie in Indonezia si o prezenta la Festivalul International de Film de la Palm Springs. Cu toate acestea, desi nu prea i-a entuziasmat pe critici, filmul lui Kim Tae-kyun a fost ales sa reprezinte Coreea la Oscaruri.

Rolul principal i-a revenit lui Park Hee-soon (care a jucat, printre altele, un politist in Seven Days). De aceasta data, el il interpreteaza pe Kim Won-kwang, un fost jucator de fotbal profesionist, care acum incearca sa se imbogateasca prin diverse afaceri/escrocherii, in tari asiatice sarace, dupa ce si-a lasat in Seul fiul, de a carui mama se despartise. Kim Won-kwang ajunge, din intamplare, in Timorul de Est, insula care fusese colonizata 450 de ani de Portugalia (portugheza este inca limba oficiala, alaturi de dialectul local, Tetum) si 24 de ani de Indonezia. In acest prim stat independent al secolului XXI (Timorul a devenit cu adevarat liber de abia in 2002), saracia este lucie, iar banii pentru reconstructie si dezvoltare de la Natiunile Unite se lasa asteptati. Observand pasiunea localnicilor – si in special a copiilor – pentru fotbal, pe care il joaca desculti, eroului nostru ii vine ideea de a deschide un magazin cu articole sportive.

Desi este ajutat de comunitatea locala de coreeni (care nu mai numara decat vreo zece persoane), Kim Won-kwang cunoaste din nou esecul: nu vinde decat o pereche de incaltaminte sportiva in doua luni. Insa el nu renunta atat de usor si decide sa le dea pustilor ce vor sa joace fotbal adidasi de marca, pentru care ei sa plateasca in rate: cate 1 dolar pe zi. Un timp, schema ii iese, insa, dupa cum stim, ulciorul nu merge de multe ori la apa – copiii nu mai pot face rost de bani, asa ca vor sa-i inapoieze adidasii. Dar afaceristul lipsit de scrupule, devenit peste noapte antrenorul unei echipe de juniori, se ataseaza, treptat, de “baietii sai” si refuza sa se intoarca in Coreea, pentru a ramane alaturi de ei si a-i sprijini sa-si atinga visul.

Ocazia perfecta i se ofera atunci cand afla de un campionat international de fotbal de tineret, care urmeaza sa aiba loc la Hirosima (in 2004). In eforturile sale de a strange banii necesari participarii echipei la campionatul din Japonia, Kim Won-kwang este ajutat cel mai mult de Park In-gi – interpretat de Goh Chang-seok (seful bandei de vietnamezi din Secret Reunion) –, reprezentant al Ambasadei Coreei din capitala Dili si, ulterior, antrenor secund al echipei. Povestea evolueaza previzibil, ca in orice film despre nepastuitii soartei care se lupta pentru un ideal (visul tuturor pustilor fotbalisti din film, foarte bine alesi, este de a ajunge sa joace pentru o echipa profesionista din Indonezia), in acest caz cu sprijinul unui protagonist care, datorita lor, isi (re)descopera umanitatea.

Scenariul are la baza povestea antrenorului Kim Sin-hwan, un fel de Guus Hiddink al Timorului de Est. In cateva secvente din film apare, interpretandu-si propriul rol, Xanana Gusmão, primul presedinte al Timorului de Est si, in prezent, premierul tarii.

A Barefoot Dream nu este unul dintre cele mai importante filme coreene recente, dar este sincer in apelul sau la o reteta cunoscuta si nu emite mari pretentii. Iar regizorul Kim Tae-kyun, dupa cum a dovedit-o si in productiile sale anterioare, stapaneste excelent stiinta de a-i emotiona pe spectatori (cel mai bun exemplu este finalul in care intreaga tara traieste meciul cu Japonia, transmis prin telefon pentru un post de radio de acasa, alaturi de micii jucatori). In plus, cineastul reda bine culoarea locala (ne vine in minte megasuccesul Slumdog Millionaire al lui Danny Boyle) dintr-o tara extrem de saraca, in care razboiul civil nu si-a spus ultimul cuvant, iar dusmaniile dintre neamuri li se transmit copiilor. Pe scurt, un film de week-end care, cred eu, nu va va dezamagi.