O introspecție în lumea ceaiului coreean. Prima parte

de Iuliana Dimancea

În perioada regatului Silla (57 î.Chr.) pe timpul reginei Sundeok, ceaiul verde a fost introdus pentru prima dată în Coreea. Sănătos, plăcut și stimulant, ceaiul previne setea și învigorează mintea și trupul, iar călugării budiști obișnuiau să îl folosească în cultivarea spirituală. Servitul și băutul ceaiului era un protocol. În timpul dinastiei Chosun, când budismul a fost asuprit de confucianism, băutul ceaiului a decăzut şi de-a lungul istoriei a cunoscut mai multe perioade de declin.

La fel ca și vecinii ei, Japonia, China și Indochina, Coreea este o țară băutoare de ceai, cu un ceremonial bogat al culturii acestuia. La fel ca și ele, Coreea datorează moștenirea ceaiului entuziasmului și devotamentului călugărilor budiști care au călătorit pe întregul glob vorbind despre oportunitatea educării, iar despre ceai spuneau că ajută la meditație. Băutul ceaiului în Coreea a început cel mai probabil cu o băutură făcută din semințe de ceai aduse din China în timpul Dinastiei Silla (57 î.Chr.-688 d.Chr.), cu toate că legenda spune că ceaiurile chinezești au fost înlocuite de o plantă nativă cu numele de Paeksan-ch’a, un ceai alb de munte care creștea pe muntele Paektusan și se spune că este la fel de vechi ca perioada Ko-Chosun a Coreei (2333-108 î.Chr.) Acest ceai este savurat şi în zilele noastre în Munții Paektusan, precum și în apropieri.

Băutul ceaiului în Coreea a cunoscut suişuri și coborâșuri. În perioada Dinastiei Koryo (sec. 10-14), ceaiul a jucat un rol în multe aspecte ale culturii: în poezie, teatru, arte și cântece, și a fost servit în ceremonii cunoscute sub numele de Ch’a-rye. Cu toate că numele înseamnă “ritualul ceaiului”, băutura oferită nu mai e ceai de secole, ci vin de orez.

Altă ceremonie, Hon-ta, a făcut parte din tradiţia budistă, în care ceaiul verde era oferit statuilor lui Buddha aflate în temple. Budismul a fost înlocuit de Confucianism în timpul dinastiei Chosun din secolul al 14-lea și odată cu această schimbare critică ceaiul nu a mai fost la modă. S-a strecurat înapoi încet dar numai pentru a fi înlăturat la sfârșitul secolului al 16-lea când Japonia a invadat țara. Invazia Japoniei în 1590 a fost fără precedent. Printr-o întorsătură ironică, olarii coreeni forțați să muncească în Japonia au produs unele dintre cele mai bune și mai frumoase ceainice folosite la ceremonia ceaiului (chanoyu), multe fiind acum considerate comori neprețuite.

La începutul secolului al 19-lea, un savant pasionat a reintrodus cultura ceaiului în Coreea. În timpul exilului din provincia Chollanam-o, Chong Yak-Yong (1762-1836) un discipol al călugărilor din templele apropiate de Kangjin, a fost reprezentativ în formarea unei societăți iubitoare de ceai. Acolo, împreună cu discipolii săi, a crescut ceai și chiar la mulți ani după plecarea lui, ceaiul a luat ampolare în acea zonă.

Un singur călugăr budist a lăsat o urmă de neșters în cultura coreeană la sfârșitul perioadei dinastiei Chosun: Ch’o Ui (1786-1866). Ch’o Ui nu numai că a scris despre ceai, dar a scris despre toate elementele sale, de la cum se crește ceaiul, cum se produce, cum se prepară cel mai bine, și despre beneficiile acestuia. Cartea „Tangdasong” sau „Odă ceaiului coreean”, a fost urmată de o alta, clasică, „Tshinjon” sau „Viețile zeilor ceaiului”.

Deceniile mai recente au asistat la o regenerare a interesului în ceea ce privește modul coreean de a bea ceai, mulțumită în primul rând lui Hyo Dang Ch’oi Pom-sul, cel mai mare restaurator al ceaiului din secolul 20. A scris prima carte despre ceai publicată în Coreea modernă, „Modul coreean de a bea ceai”, și a fost un profesor celebru în învățarea băutului de ceai. Hyo Dang a ales o cale mai naturală a ceremoniei și a dat numele de Panyar-o (Băutura înţelepciunii iluminate) ceaiului verde pe care l-a făcut. Acest nume este de asemenea folosit pentru ceremonia ceaiului pe care a predat-o.

Mare parte din această tradiție a fost subjugată de la începutul anilor ’50 până aproape acum un deceniu, dar din fericire pentru toți devotații ceaiului, tradiția și frumusețea ceremonialului Panyar-o înflorește în rândul celor tineri și bătrâni din Coreea modernă, care au început de-abia acum să aprecieze ceaiul și ceremoniile sale precum și tradiția care o acompaniază, crearea vaselor din porțelan verde.

În cele mai multe dintre casele tradiţionale coreene, meniul oferă posibilitatea de a alege între varietăți de ceai verde coreean și ceaiul chinezesc Oolong. Ceaiurile verzi au de obicei denumiri poetice, numele cel mai adesea folosit fiind Chaksolcha, despre care se spune că înseamnă limba rândunicii (pentru că este făcut din frunze foarte mici.) Mai multe complicații apar din diferitele subdiviziuni dar prima întrebare este de ce ceaiul coreean este descris întotdeauna ca fiind verde și care e diferența dintre ceaiul verde și Oolong.

Continuarea o veți putea citi săptămâna viitoare.